The Divine Liturgy

The word liturgy means common work or common action. The Divine Liturgy is the common work of the Orthodox Church. It is the official action of the Church formally gathered together as the chosen People of God. The word church, as we remember, means a gathering or assembly of people specifically chosen and called apart to perform a particular task.

The Divine Liturgy is the common action of Orthodox Christians officially gathered to constitute the Orthodox Church. It is the action of the Church assembled by God in order to be together in one community to worship, to pray, to sing, to hear God’s Word, to be instructed in God’s commandments, to offer itself with thanksgiving in Christ to God the Father, and to have the living experience of God’s eternal kingdom through communion with the same Christ Who is present in his people by the Holy Spirit.

The Divine Liturgy is always done by Orthodox Christians on the Lord’s Day which is Sunday, the “day after Sabbath” which is symbolic of the first day of creation and the last day—or as it is called in Holy Tradition, the eighth day—of the Kingdom of God. This is the day of Christ’s resurrection from the dead, the day of God’s judgment and victory predicted by the prophets, the Day of the Lord which inaugurates the presence and the power of the “kingdom to come” already now within the life of this present world.

The Divine Liturgy is also celebrated by the Church on special feast days. It is usually celebrated daily in monasteries, and in some large cathedrals and parish churches, with the exception of the week days of Great Lent when it is not served because of its paschal character.

As the common action of the People of God, the Divine Liturgy may be celebrated only once on any given day in an Orthodox Christian community. All of the members of the Church must be gathered together with their pastor in one place at one time. This includes even small children and infants who participate fully in the communion of the liturgy from the day of their entrance into the Church through baptism and chrismation. Always everyone, always together. This is the traditional expression of the Orthodox Church about the Divine Liturgy.

Because of its common character, the Divine Liturgy may never be celebrated privately by the clergy alone. It may never be served just for some and not for others, but for all. It may never be served merely for some private purposes or some specific or exclusive intentions. Thus there may be, and usually are, special petitions at the Divine Liturgy for the sick or the departed, or for some very particular purposes or projects, but there is never a Divine Liturgy which is done exclusively for private individuals or specific isolated purposes or intentions. The Divine Liturgy is always “on behalf of all and for all.”

Because the Divine Liturgy exists for no other reason than to be the official all-inclusive act of prayer, worship, teaching, and communion of the entire Church in heaven and on earth, it may not be considered merely as one devotion among many, not even the highest or the greatest. The Divine Liturgy is not an act of personal piety. It is not a prayer service. It is not merely one of the sacraments. The Divine Liturgy is the one common sacrament of the very being of the Church Itself. It is the one sacramental manifestation of the essence of the Church as the Community of God in heaven and on earth. It is the one unique sacramental revelation of the Church as the mystical Body and Bride of Christ.

As the central mystical action of the whole church, the Divine Liturgy is always resurrectional in spirit. It is always the manifestation to his people of the Risen Christ. It is always an outpouring of the life-creating Spirit. It is always communion with God the Father. The Divine Liturgy, therefore, is never mournful or penitential. It is never the expression of the darkness and death of this world. It is always the expression and the experience of the eternal life of the Kingdom of the Blessed Trinity.

The Divine Liturgy celebrated by the Orthodox Church is called the Liturgy of St. John Chrysostom. It is a shorter liturgy than the so-called Liturgy of St. Basil the Great that is used only ten times during the Church Year. These two liturgies probably received their present form after the ninth century. It is not the case that they were written exactly as they now stand by the saints whose names they carry. It is quite certain, however, that the eucharistic prayers of each of these liturgies were formulated as early as the fourth and fifth centuries when these saints lived and worked in the Church. The Divine Liturgy has two main parts. The first part is the gathering, called the synaxis. It has its origin in the synagogue gatherings of the Old Testament, and is centered in the proclamation and meditation of the Word of God. The second part of the Divine Liturgy is the eucharistic sacrifice. It has its origin in the Old Testament temple worship, the priestly sacrifices of the People of God; and in the central saving event of the Old Testament, the Passover (Pascha).

In the New Testament Church Jesus Christ is the Living Word of God, and it is the Christian gospels and apostolic writings which are proclaimed and meditated at the first part of the Divine Liturgy. And in the New Testament Church, the central saving event is the one perfect, eternal and all-sufficient sacrifice of Jesus Christ, the one great High Priest who is also the Lamb of God slain for the salvation of the world, the New Passover. At the Divine Liturgy the faithful Christians participate in the voluntary self-offering of Christ to the Father, accomplished once and for all upon the Cross by the power of the Holy Spirit. In and through this unique sacrifice of Christ, the faithful Christians receive Holy Communion with God.

For centuries it was the practice of the Church to admit all persons to the first part of the Divine Liturgy, while reserving the second part strictly for those who were formally committed to Christ through baptism and chrismation in the Church. Non-baptized persons were not permitted even to witness the offering and receiving of Holy Communion by the faithful Christians. Thus the first part of the Divine Liturgy came to be called the Liturgy of the Catechumens, that is, the liturgy of those who were receiving instructions in the Christian Faith in order to become members of the Church through baptism and chrismation. It also came to be called, for obvious reasons, the Liturgy of the Word. The second part of the Divine Liturgy came to be called the Liturgy of the Faithful.

Although it is generally the practice in the Orthodox Church today to allow non-Orthodox Christians, and even non-Christians, to witness the Liturgy of the Faithful, it is still the practice to reserve actual participation in the sacrament of Holy Communion only to members of the Orthodox Church who are fully committed to the life and teachings of the Orthodox Faith as preserved, proclaimed and practiced by the Church throughout its history.

In the commentary on the Divine Liturgy which follows, we will concentrate our attention on what happens to the Church at its “common action.” By doing this we will attempt to penetrate the fundamental and essential meaning of the liturgy for man, his life and his world. This will be a definite departure from the interpretation of the Divine Liturgy which treats the service as if it were a drama enacted by the clergy and “attended” by the people, in which each part stands for some aspect of Christ’s life and work. (e.g., the prothesis stands for Christ’s birth, the small entrance for the beginning of his public ministry, the gospel for his preaching, the great entrance for Palm Sunday, etc.) This latter type of interpretation of the Divine Liturgy is an invention, which, although perhaps interesting and inspiring for some, is nevertheless completely alien to the genuine meaning and purpose of the Divine Liturgy in the Orthodox Church.

By Fr. Thomas Hopko

Back to Top

© 2016 St. Callinicus of Cernica Romanian Orthodox Church




Liturghia este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul căreia se săvârşeşte - cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc - Jertfa fără de sânge întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină: „Iisus, luând pâinea şi binecuvântând a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu". Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor, zicând:" Beţi dintru acesta toţi: acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28).Scopul Sfintei Liturghii este Sfinţirea Darurilor şi Împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Sfântul Ioan din Kronştadt, menţionează: "Lucrarea pe care Dumnezeu o săvârşeşte prin Liturghie întrece prin măreţia sa chiar însăşi facerea lumii. Este cu adevărat o slujire cerească a lui Dumnezeu pe pământ. Hrăneşte mintea, cheamă lacrimi de umilinţă, de evlavie; adună pe toţi într-o singură unire frăţească, împreunează cerul cu pământul, oamenii cu îngerii. Oare de ce oamenii sînt atât de nepăsători faţă de Liturghie? De ce iubesc mai mult teatrul decât biserica? Din sărăcia judecăţii, din puţină credinţă şi din necredinţă şi mai ales din pricina patimilor acestei vieţi". 
Fiecare creştin ortodox e dator să pătrundă cu inima în profunzimea conţinutului Liturghiei.

Din cît părţi este alcătuită Sfânta Liturghie?

În două părţi mari:

  • Proscomidia, care se săvârşeşte în taină:

  • Liturghia propriu-zisă, ce se săvârşeşte în auzul credincioşilor. Ea se compune din:

  1. Liturghia catehumenilor

  2. Liturghia credincioşilor

Ce este Proscomidia?
Proscomidia provine de la cuvântul grecesc "proscomizo" ce înseamnă „a aduce, a pune înainte, a oferi". Ea e rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin, care alcătuiesc materia Sfintei Împărtăşanii.
Cum se pomenesc vii şi morţii la Proscomidie?
Preotul scoate cît o mică părticică pentru fiecare nume ce se pomeneşte, din prescurile aduse de creştini, zicând: Pomeneşte, Doamne (citeşte numele).
Aceste părticele scoase sînt aşezate pe discos alături de părticelele scoase din cele cinci prescuri mari din care se va săvârşi Sfânta Euharistie. Cât de minunat este acest moment ne relatează Sfântul Ioan din Kronştadt: "Când aduceţi la altar prescuri pentru a se scoate din ele părticele pentru cei vii şi răposaţi, intraţi în comuniune cu Domnul, cu Maica Domnului, cu Ioan Botezătorul, cu proorocii, cu apostolii, mucenicii şi cu toţi sfinţii. Cât de mare este Jertfa lui Dumnezeu!"

Ce simbolizează Proscomidia?

Pe de o parte, ea preînchipuie naşterea şi copilăria Mântuitorului, iar pe de alta, Patimile Lui.

Liturghia Catehumenilor este alcătuită din următoarele părţi:

1. Binecuvântarea preotului: "Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

Credincioşii, binecuvântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaţi ei înşişi de El. Cine vine în locaşul bisericii lui Dumnezeu este ca şi cum ar veni în Împărăţia Lui şi se cuvine să-i aducă Domnului pocăinţă pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu nu intră nimic întinat.

2. Ectenia mare. Este o rugăciune alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuinţe sufleteşti şi trupeşti ale credincioşilor. La fiecare din aceste cereri credincioşii trebuie să răspundă: "Doamne miluieşte".

3. Antifoanele. Sânt trei imne care ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar lumea încă nu-L cunoştea.

Fericirile alcătuiesc antifonul din urmă, ele fac parte din Predica de pe munte, ţinută de Iisus Hristos oamenilor (Mt. 5, 3-12), şi închipuie începerea lucrării în lume a Domnului. Deschiderea uşilor împărăteşti la sfârşitul Antifonului al treilea arată că Mântuitorul iese din taina vieţii necunoscute de până acum şi Se arată lumii.

4. Vohodul mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie, preînchipuie ieşirea Mântuitorului în lume spre propovăduirea Evangheliei; de aceea cântăm acum: "Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos". În acest moment credincioşii îşi fac cu evlavie semnul Sfintei Cruci şi se închină.

5. Imnul Trisaghion: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi". Imnul acesta a fost preluat de la îngeri şi combinat cu cuvinte din psalmi. Căci "Sfânt", strigat de trei ori este cântarea îngerilor, iar "Dumnezeu Tare şi fără de moarte" este al fericitului prooroc David. Biserica a adăugat la ele cuvântul: "Miluieşte-ne pe noi". În acest timp uşile împărăteşti continuă să rămână deschise, căci cântarea credincioşilor se uneşte cu a preotului din altar şi întreaga biserică este unită cu îngerii care slăvesc şi ei pe Dumnezeu în jurul Jertfelnicului ceresc.

6. Citirea Apostolului şi a Sfintei Evanghelii.

Apostolul preînchipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire. Preotul rosteşte: "Să luăm aminte", pentru a evidenţia că conţinutul celor ce se vor citi sînt de profunzime dumnezeiască şi hotărâtor pentru mântuire. În acest moment preotul aduce tămâie, care e simbolul rugăciunii curate de aceea în acest moment credincioşii trebuie să asculte cu evlavie cele citite.

Citirea Sfintei Evanghelii simbolizează înseşi cuvintele lui Iisus, de aceea ni se cere să o ascultăm, stând drepţi cu cugetul şi cu cuvântul, căci ea ne descoperă adevărata înţelepciune, prin care ajungem la viaţa veşnică. Fericitul Augustin ne sfătuieşte: "Să ascultăm Sfânta Evanghelie ca şi cum Domnul ar fi înaintea noastră". 
Sfântul Ioan Gură de Aur , înainte de citirea Sfintei Evanghelii se ruga: "Doamne Iisuse Hristoase, deschide ochii inimii mele ca să pricep şi să fac voia Ta".

7. Ectenia întreită şi ectenia pentru catehumeni. Catehumenii sînt oamenii care n-au primit botezul, dar care se pregăteau să intre în creştinism. Ei aveau dreptul să asiste la liturghie până la cuvintele: "Cei chemaţi, ieşiţi!".

Liturghia credincioşilor

Partea a doua a Liturghiei se numeşte Liturghia credincioşilor deoarece în vechime aveau dreptul să participe doar creştinii ce erau botezaţi şi care nu se făcuseră vinovaţi de păcate grele. Ea e cea mai Sfântă parte a Liturghiei şi începe cu ectenia: "Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm". Această concediere era însoţită odinioară de închiderea uşilor bisericilor. Şi astăzi diaconul proclamă ca o reminiscenţă: Uşile, uşile cu înţelepciune să luăm aminte!" Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon al Tesalonicului, susţin că exclamaţia: "Uşile" semnifică faptul că în faţa "înfricoşătoarei şi necuprinsei Taine", Uşile Istoriei se închid. Catehumenii au asistat la venirea Cuvântului în Istorie şi acum sînt concediaţi. Credincioşii sînt reţinuţi şi se pregătesc pentru prezentarea la Judecată Preotul rosteşte: "La Tine cădem şi pe tine Te rugăm, dă-ne nouă să stăm nevinovaţi şi fără de osândă înaintea Sfântului Tău Jertfelnic, să ne împărtăşim cu Sfintele Tale Taine şi să ne învrednicim de Cereasca Ta Împărăţie: "Credinciosul trece astfel prin Judecată, îşi mărturiseşte credinţa rostind Crezul şi în momentul Împărtăşirii consumă "focul ce va să vină". Şi prin anticipare, învie şi trăieşte în mod real venirea Împărăţiei. Sfânta Liturghie a Credincioşilor 
Are loc în lume dar nu este din această lume şi de aceea adunarea credincioşilor are ceva în mod mistic "închis", Ei sînt sfinţiţi prin Taina Sfântului Botez şi a Mirungerii devenind membrii ai Preoţiei Împărăteşti şi sânt co-liturghisitori cu preotul.
La originea căderii este "mâncarea fructului oprit", acest act a introdus în fiinţa omului un element strein de natura lui: răul, revolta, negaţia, suferinţa, moartea .Toate jertfele din Vechiul Testament nu erau decât "preînchipuiri" şi aşteptare a Unicei Jertfe Mântuitoare. Fiul lui Dumnezeu Se Jertfeşte pentru mântuirea lumii, este "Iubirea răstignită" care se dă hrană spre vindecare din moarte. Jertfa Fiului este o Jertfă adusă Tatălui pentru totdeauna: "Tu eşti Cel ce dăruieşti şi Te dăruieşti"-"Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.

Imnul Heruvic, afirmă că cei credincioşi sunt în mod mistic, identificaţi cu heruvimii, sunt icoana lor vie în unanimitate, şi de aceea el cheamă la "lepădarea grijii lumeşti". Acum Biserica priveşte Taina cea Mare: Pe Împăratul intrând smerit în Ierusalim Să se jertfească pe Golgota şi spre înmormântare. Împăratul tuturor se jertfeşte, arătându-ne adevărata stăpânire pe care o câştigă prin aceasta peste suflete ca cel mai adevărat Împărat. Preotul cere după pilda tâlharului răstignit la dreapta lui Hristos, pomenirea tuturor celor ce cred în El în Împărăţia Sa: "Şi pe voi, pe toţi, dreptmăritorilor creştini să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

Simbolul Credinţei.

Crezul este o manifestare a sobornicităţii Bisericii în dreapta credinţă, întemeiată pe mărturisirea comună a dragostei lui dumnezeu faţă de noi şi a dragostei noastre faţă de El şi între noi. Prin mărturisirea comună a Crezului de către credincioşi, ei se pregătesc să primească pe acelaşi Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. În vremurile vechi, întreg poporul lua parte la salutarea liturgică pecetluită de "sărutarea păcii" ce anticipă cântarea simbolului de credinţă.

Mila Păcii (Anafora)

Sosirea momentului pentru aducerea Sfintei Jertfe este semnalată de diacon printr-o frază rostită solemn: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte: Sfânta Jertfă cu pace a o aduce!" Această formulă are menirea să concentreze creştinii cu toată fiinţa asupra momentului celui mai sublim: "Să stăm frumos şi plini de cuviinţă, precum se cuvine oamenilor să stea înaintea lui Dumnezeu, cu teamă şi cu cutremur, adică stăpâniţi de o emoţie sfântă". Poporul răspunde: "Mila Păcii, jertfa laudei". După Nicolae Cabasila, "noi dăruim numai mila Celui care a zis: "Milă voiesc iar nu Jertfă". Preotul subliniază deja caracterul său treimic, dând binecuvântarea: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi" (2 Cor. 13.13). Astfel scurtul dialog dintre preot şi credincioşi rezumă puternic întregul sens al Sfintei Euharistii, adică lucrarea de mulţumire adusă de credincioşi Sfintei Treimi. Cuvintele: "Sus să avem inimile, confirmă că Liturghia se săvârşeşte în cer nu pe pământ. Despre cer Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: "Eu contemplu pe Stăpânul Cerului, eu însumi devin cer. Chemarea "sus să avem inimile" este o avertizare ultimă şi solemnă. Să ne temem ca nu cumva să rămânem pe pământ, ne avertizează acelaşi Sfânt Părinte; noi putem, suntem liberi să rămânem jos în vale, să nu auzim, să nu vedem, să nu primim această înălţare cu adevărat grea. Dar cel care rămâne pe pământ nu are loc în această Euharistie Cerească şi atunci însăşi prezenţa la ea devine ca o osândire a noastră. Când corul, iar prin el fiecare dintre noi răspunde: "Avem către Domnul", noi am îndreptat inimile noastre sus, către Domnul, unde se săvârşeşte judecata asupra noastră. Dar acela care fie căzut, fie păcătos, n-a îndreptat inima sa către cer, care n-a măsurat niciodată cerul cu pământul, acela nu-şi poate îndrepta inima sus numai în acest moment. Auzind această ultimă chemare, ne vom întreba: "Este inima noastră îndreptată către Domnul, este în cer, este în Dumnezeu?" După cum nu este cu putinţă a cunoaşte pe Dumnezeu şi a nu-I mulţumi, tot aşa nu e posibil să-I mulţumeşti lui Dumnezeu fără a-L cunoaşte. Dacă întreaga viaţă a Bisericii este o mulţumire continuă, de binecuvântare , de laudă, dacă mulţumirea aceasta se înalţă şi din bucurie şi din tristeţe, din adâncul fericirii şi al nefericirii, din viaţă şi din moarte, aceasta e pentru că Biserica este întâlnire cu Dumnezeu care s-a înfăptuit în Hristos. Mântuirea este împlinită; după întunericul păcatului, al căderii şi al morţii, omul aduce din nou mulţumire curată, fără de păcat, liberă şi desăvârşită. Omul s-a întors la locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu când a creat lumea. El se află pe locul înalt, înaintea prestolului lui Dumnezeu, stă în cer chiar în faţa lui Dumnezeu şi în mod liber în plinătatea iubirii şi a vederii uneşte în sine întreaga lume, întreaga făptură şi aduce mulţumiri. "Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care la-I trimis" (Ioan 17,3). În aceste cuvinte e cuprins întreg creştinismul: Omul e creat pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi-n cunoaşterea Lui este viaţa adevărată, viaţa veşnică. Cunoaşterea pur raţională a pierdut accesul la esenţa Celui pe care tinde să-L cunoască şi de aceea a încetat să fie întâlnire, comuniune, unitate. Rupt de Dumnezeu prin alegerea nebunească a vieţii în afara lui Dumnezeu, a unei vieţi egoiste în sine şi pentru sine, Adam a început să creadă cu aceea credinţă de care se spune că şi "dracii cred şi se cutremură". El însă a încetat să cunoască "pe Dumnezeu", şi viaţa lui a încetat să fie o întâlnire cu Dumnezeu, să comunice cu El. Şi totuşi după această întâlnire cu Dumnezeu cel Care este Viaţa vieţii, însetează sufletul şi nu poate fi altfel, căci această însetare există în adâncul ei ultim: "Însetat este sufletul meu, de Dumnezeu cel Viu", spune psalmistul (3.2). În sfârşit, mulţumirea fiind împlinirea libertăţii a acelei adevărate libertăţi, despre care Hristos a spus: "Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi" (In.8.32). Creştinii ar trebui să cunoască mai bine decât alţii, că de fapt în "lumea aceasta", înrobită păcatului şi morţii nimeni n-a fost în stare să definească esenţa libertăţii devenită idol, Noi cunoaştem despre libertate, dar nu cunoaştem libertatea. Pentru cel din închisoare, libertatea începe dincolo de pereţii celulei. Pentru cel ce trăieşte în libertate, ea constă în a depăşi o oarecare lipsă de libertate şi aşa la infinit...Totuşi oricâte "straturi de nelibertate" am înlătura, îndepărtând unul aflăm inevitabil sub el altul, în acest fel "lumea aceasta" cu logica ei şi cu categoriile ei nu este în stare să definească libertatea în esenţa ei. Aceasta e pentru că libertatea nu este ceva care există şi poate fi definită prin sine însăşi. Dumnezeu ne-a creat pe noi nu pentru o "libertate" abstractă, ci pentru Sine, ca noi cei aduşi din nonexistenţă să fim părtaşi la viaţă din belşug, care este numai de la El, prin El şi întru El. Cel născut din Dumnezeu acela Îi mulţumeşte, iar cel care mulţumeşte este liber. Libertatea aceasta ne-o dăruieşte nouă Biserica de fiecare dată în Sfânta Liturghie.

Rugăciunea Anamnezei 

În noaptea în care a fost vândut Mântuitorul , luând pâinea a dat-o ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care pentru voi şi pentru mulţi se frânge spre iertarea păcatelor, asemeni şi paharul: Beţi dintru acesta toţi acesta este Sângele Meu care se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt.28.20). Aceste cuvinte dezvoltă tema care se află în centul Sfintei Taine: prezenţa Domnului: "Eu sînt cu voi până la sfârşitul veacului". Amintirea Cinei de Taină este situată deasupra timpului şi a marginilor sale. Rugăciunea preotului cu ajutorul formelor gramaticale ale trecutului, vorbeşte despre evenimentele viitoare. "Amintindu-ne, aşadar de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de Cruce, de Înviere, de Înălţare la a doua şi slăvita Venire". Astfel Euharistia (Împărtăşania) este şi trăirea prezenţei lui Hristos: "El este acela care ne adună pe noi în Biserică, El ne deschide nouă mintea ca să înţelegem Cuvântul Lui; El este "Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce", şi în sfârşit El cu mulţumirea Sa dăruită nouă, ne înalţă la cer, ne descoperă accesul la Tatăl Său". Aceasta înseamnă că aducerea aminte şi-a atins scopul prin înălţarea Bisericii la cer şi transformându-se în mulţumire care este tocmai realitatea Împărăţiei, pentru ca atunci, în acea noapte, La Cina de Taină, Hristos a arătat-o şi a încredinţat-o urmaşilor Săi: "Şi Eu vă încredinţez vouă Împărăţie precum Mi-a încredinţat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea în Împărăţia Mea" (Luca 22,29-30). Când ne apropiem de împărtăşire, ne rugăm: "Cinei Tale celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu mă primeşte". Aceasta este identificarea dintre ceea ce se săvârşeşte astăzi cu ceea ce s-a săvârşit atunci, adică noi suntem prezenţi în aceeaşi Împărăţie, la aceeaşi Cină pe care a săvârşit-o în acea noapte Hristos cu cei "pe care i-a iubit până la sfârşit" (Ioan 13,1). Din iubire a creat Dumnezeu lumea, prin iubire n-a părăsit-o când a căzut în păcat, din iubire a trimis pe Fiul Său Unul - Născut, a trimis Iubirea Sa să Se jertfească. Şi iată acum la această Cină, El descoperă şi dăruieşte Iubirea ca fiind Împărăţia Sa, căci Împărăţia Sa este "rămânerea" în Iubire: "Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi în iubirea Mea"(Ioan 15,9 ).

Preotul rosteşte: "Ale Tale Dintru ale Tale Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate", aceasta este rugăciunea prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului prin invocarea Duhului Sfânt: "Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem, trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sînt puse înainte şi fă adică această pâine Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în Potirul acesta , Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt". Euharistia (Împărtăşania) este Taina Unităţii Bisericii, la Liturghie noi ne rugăm: "Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh". În ziua Cincizecimii a coborât asupra Bisericii Duhul Sfânt, şi cu El şi în el a coborât timpul cel nou: "Iată fac nouă toate" (Apocalipsa 21,5). Astfel, a fi într-un timp nou înseamnă a fi în Duhul Sfânt. În aceasta şi constă esenţa Liturghiei: ca să ne înălţăm în Duhul Sfânt şi întru El să transformăm timpul cel vechi în timp nou. Liturghia care se săvârşeşte pe pământ se săvârşeşte în cer, - dar ceea ce se săvârşeşte în cer deja există, deja s-a săvârşit şi ne este dat, căci Hristos S-a Întrupat, a murit pe cruce , S-a coborât în iad, a înviat din morţi, S-a înălţat la ceruri, Ne-a trimis Duhul Sfânt. În Liturghie, care ne este încredinţată nouă să o săvârşim "până ce El va veni", noi nu repetăm şi nu preînchipuim, ci ne înălţăm în acea Taină a mântuirii şi a vieţii celei noi, săvârşite odată, însă dăruită nouă "totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". În această Euharistie Cerească veşnică şi deasupra lumii, nu Hristos coboară la noi, ci noi ne înălţăm la El.


Împărtăşirea credincioşilor                                                                                           

Credincioşii se adună în faţa Uşilor Împărăteşti precum oarecând femeile mironosiţe la mormânt. Uşile se deschid larg în linişte, simbol al Arhanghelului Gavriil care a răsturnat piatra de pe mormânt Ţinând în mâini Sfântul Potir, preotul apare în faţa credincioşilor. Este arătarea lui Hristos cel Înviat, care vine să le dăruiască viaţa veşnică. Preotul rosteşte: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi". Apoi credincioşii care vor să se împărtăşească rostesc împreună cu preotul rugăciunea dinainte de împărtăşire: "Cred Doamne şi mărturisesc, că Tu eşti cu adevărat Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu...". Cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului se sfinţesc, se îndumnezeiesc, iar Nicolae Cabasila, menţionează: "Ţărâna care primeşte demnitatea împărătească nu mai este ţărână, ci se transformă în substanţa Împăratului Ceresc ".

Mulţumirea finală

După împărtăşirea credincioşilor preotul înalţă Sfântul Potir, zicând: "Binecuvântarea Domnului cu al Său har şi cu a S-a iubire de oameni să fie cu voi cu toţi...". Astfel, înălţarea Potirului cu valurile de tămâie care învăluie Sfintele Daruri, simbolizează Înălţarea lui Iisus la Ceruri. Urmează Rugăciunea Amvonului, pe care preotul o rosteşte în mijlocul Bisericii, şi care subliniază un ultim acord treimic: "Ţie slavă înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Misiunea lui Hristos de mântuire a neamului omenesc a luat sfârşit: "Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată Taina rânduielii părinteşti, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre".
Concluzie: Apocalipsa ne spune că într-un anumit sens lumea a fost creată pentru a deveni Liturghie, cinstire, laudă. În timpul Liturghiei omul îşi orientează vederea nu asupra sa, ci asupra lui Dumnezeu şi a măririi Lui: "Poate, oare, prietenii Mirelui să se întristeze atâta timp cît Mirele este cu ei?" Aceşti prieteni, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sînt creştinii, martori ai "negrăitelor şi necuprinselor Taine", atât de minunate, încât îngerii se cutremură, îşi acoperă ochii şi se minunează în faţa negrăitei Taine ai Iubirii răstignite. Fiecare credincios trăieşte în Sfânta Liturghie perfecţiunea Duhului care îl duce deja spre acel dincolo unde ne vom odihni şi vom vedea: vom vedea şi vom iubi: vom iubi şi vom lăuda pe Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.

© Created by St.Callinicus Church

  • Misiunea Sfantul Calinic