Catehism ortodox

 Despre descoperirea dumnezeiasca

Descoperirea sau Revelatia dumnezeiasca este comoara de adevaruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca acestia, cunoscandu-L pe El, voia Lui si lucrarea Lui, sa-L cinsteasca dupa vrednicie, sa-I implineasca voia si prin aceasta sa se mantuiasca. 

Ce dovedeste din partea lui Dumnezeu aceasta Descoperire? 
Descoperirea dumnezeiasca dovedeste marea iubire a lui Dumnezeu fata de oameni. "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8), iubire nesfarsita, un ocean de iubire, cum zic Sfintii Parinti. Prin ea Dumnezeu revarsa lumina si caldura Lui, cea mai presus de fire, asupra intregii fapturi si o ajuta sa se impartaseasca cat mai deplin de puterea cea de sus si de adevarul cel mantuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e insasi aceasta lumina ce ni s-a dat din nesfarsita Lui iubire fata de noi.

 

Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toti oamenii? 
Descoperirea dumnezeiasca a fost data pentru toti oamenii, pentru ca toti au nevoie de mantuire, dar, intrucat nu toti erau vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea a fost incredintata anumitor oameni alesi, care la randul lor s-o vesteasca celor ce doresc a o primi. 

De ce nu toti oamenii pot primi Descoperirea direct de la Dumnezeu? 
Pentru nevrednicia pricinuita de necuratia sufletului si a trupului lor, in urma caderii in pacat a protoparintilor nostri. 

Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiesti?
Oamenii alesi de Dumnezeu in acest scop au fost patriarhii, Moise, dreptii si proorocii, care au primit si au vestit cuvantul lui Dumnezeu in sanul poporului evreu. Aceasta Descoperire a fost adusa oamenilor in chip deplin de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, "Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" (Ioan 1, 9). Mantuitorul a raspandit in lume Descoperirea dumnezeiasca prin Sfintii Sai Apostoli si Ucenici, in Biserica intemeiata de El si intrata in istorie la Cincizecime.

 

Este cu putinta ca Dumnezeu sa Se descopere oamenilor? 
Este cu putinta. S-a sustinut, totusi, de catre unii intelepti pagani si de catre unii eretici, ca Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. intai, pentru ca Dumnezeu cel nesfarsit, cel nematerial, cel neschimbator si cel vesnic nu S-ar fi putut apropia si nu ar fi avut deci cum sa fie cunoscut de catre ceea ce este marginit, trupesc, schimbator si trecator. In al doilea rand, daca Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiintele muritoare, aceste fiinte slabe si neajutorate nu ar fi reusit sa cuprinda si sa inteleaga Descoperirea care li se facea. Acei pagani si eretici judecau asa, pentru ca ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonala, lipsita de viata si mai ales de iubire. Pentru noi, crestinii, nu sunt asemenea oprelisti, fiindca, dupa invatatura Bisericii, Dumnezeu este o fiinta personala, care poate avea legaturi cu alte persoane, si, deci, si cu oamenii. Sfanta Scriptura insasi ne invata ca Dumnezeu a tinut, din cele mai indepartate timpuri, mereu legatura cu oamenii, adica dandu-le Descoperirea Sa: "in multe induri si in multe chipuri odinioara Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul" (Evr. 1,1). Ca izvor al vietii si al iubirii, Dumnezeu Se apleaca si Se descopera continuu oamenilor. El nu e niciodata prea sus sau prea departe, pentru ca El salasluieste si in inimile noastre. Descoperirea dumnezeiasca priveste pe oameni si ei pot s-o primeasca. Ei sunt "chipul si asemanarea lui Dumnezeu" si, prin aceasta, indreptatiti la cinstea descoperirilor de sus. Aceasta cinste a mers pana acolo incat Descoperirea deplina adusa de Fiul lui Dumnezeu pe pamant s-a facut prin intruparea Sa in om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeiasca, apoi, si pentru ca el insusi e mistuit de dorul fierbinte dupa Dumnezeu. Psalmistul lamureste aceasta zicand: "In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?" (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arata astfel suspinul inimii sale dupa Dumnezeu: «Ca ne-ai facut spre a Te cauta si nelinistit este sufletul nostru pana nu se va odihni intru Tine».1 (Fer. Augustin, Marturisiri, I, 1, Migne, P. L., XXXII, col. 661) Ca fiinta inzestrata cu minte, intrucat este creat dupa "chipul lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevaruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, in nesfarsita Sa intelepciune, usureaza caile de intelegere a adevarurilor date, in cei care s-au facut vrednici de El printr-o viata aleasa si au primit harul Duhului Sfant. 

De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiasca decat mintea omeneasca in lucrarea mantuirii? 
Pentru ca Descoperirea dumnezeiasca nu greseste si nu inseala niciodata, fiind garantata de Dumnezeu insusi, Care e Adevarul (Ioan 14, 6), de nesfarsita Lui intelepciune si de implinirea pana astazi a atatora dintre cele vestite de aceasta Descoperire. Mintea omeneasca poate intelege unele dintre cele cuprinse in Descoperirea dumnezeiasca, dar ea nu poate patrunde toata aceasta Descoperire. Pentru ca mintea noastra sa fie intru totul de aceeasi parere cu Descoperirea de sus, ar trebui sa cunoastem pe Dumnezeu in fiinta Sa. Dar cum fiinta lui Dumnezeu nu poate fi cunoscuta pentru ca mijloacele firesti pe care mintea noastra ni le pune la indemana nu ajuta la acest lucru, noi punem toata increderea in adevarurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvantului despre El.2 (Tertulian, Contra lui Marcion, 1 18, Migne, P.L II. col. 226) Descoperirea dumnezeiasca e vrednica de a fi primita de mintea noastra. Daca mintea isi pune increderea in fagaduiala unui om serios si vrednic de lauda, despre care stim sigur ca nu ne inseala, de ce sa nu dam aceeasi crezare cuvintelor lui Dumnezeu insusi?3 (Sf. Ciprian, Despre moarte, 6, Migne, P. L. IV col. 586) «Nu e mai cuminte, zice Origen, sa dam mai multa crezare lui Dumnezeu?»4 (Origen Contra lui Cels, I, 11, Migne, P. G., XI, col. 676) De asemenea, Sfantul Ioan Gura de Aur ne indeamna sa ne incredem totdeauna in Dumnezeu, chiar atunci cand cuvantul Lui pare a fi impotriva felului nostru de a judeca si de a vedea. Judecata si vederea noastra se pot insela; cuvantul Lui, niciodata.

 

Cate feluri de Descoperiri sunt? 
Privita in izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiasca e una singura. Daca, insa, tinem seama de caile folosite pentru a ajunge pana la noi, Descoperirea este de doua feluri: intai, Descoperirea data pe calea firii; si al doilea, Descoperirea data pe calea mai presus de fire, adica pe calea supranaturala. Aceasta din urma nu poate fi primita fara ajutorul lui Dumnezeu, dat celui credincios. 

Ce se intelege prin Descoperirea pe calea firii? 
Prin Descoperirea pe calea firii, numita si Revelatia naturala, se intelege comoara de invataturi pe care natura si firea omeneasca ni le dezvaluie despre existenta si unele insusiri ale lui Dumnezeu. Natura in mijlocul careia traim ne spune ca este Cineva care a facut-o. Mintea ne spune ca zidirea trebuie sa aiba un Ziditor, pentru ca nu poate fi ceva pricinuit fara un pricinuitor. Ordinea si frumusetea desavarsita a alcatuirii lumii oglindesc lucrarea unui Facator atotputernic, prea intelept si prea iubitor. Intreaga fire ne graieste despre Dumnezeu, dupa cuvantul Psalmistului: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei spune cuvant si noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale caror glasuri sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele lor" (Ps. 18, 1-4). Intreaga faptura, prin ordinea si armonia ei, arata ca din carte si striga pe Stapanul si Facatorul ei - spune Sfantul Atanasie.5 (Sf. Atanasie, Contra Grecilor, Migne, P. G., XXV, col. 68) Chiar daca unele popoare se inchina la pietre si la lemne, ele stiu ca este Cineva mai mare decat ele.6 (Fer. Ieronim, Comentar la Psalm 95; Anecdota Meredsolana 3, 2, 137) «intreaba lumea, podoaba cerului, si vezi daca nu-ti raspund dupa intelegerea lor: "Dumnezeu ne-a facut". Lucrurile acestea le-au cercetat si nobilii filozofi si din arta au cunoscut pe artist".7 (Fer. Augustin, Cuvantari 141, 2, 2, Migne, P. L., XXXVIII, col. 776)Sfantul Apostol Pavel intareste si adanceste cuvantul Psalmistului: "Cele nevazute ale lui (Dumnezeu) de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara cuvant de aparare" (Rom. 1, 20). 

Ce se intelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea supranaturala? 
Se intelege Descoperirea randuita si data de Dumnezeu prin anumiti oameni alesi (in Vechiul Testament) si mai apoi prin insusi Fiul Sau intrupat (in Noul Testament). Prin Descoperirea firii ne ridicam numai la adevarul ca exista Dumnezeu si la cateva dintre insusirile Lui. Daca ne-am margini la aceasta Descoperire, nu ne-am deosebi de paganii inaintati ai vremurilor vechi, si mai ales ne-am lipsi de bucuriile si fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe calea supranaturala. Aceasta din urma ne face crestini, pe cand cealalta, marginita numai la cugetare, ne tine doar la portile crestinismului. Descoperirea sau Revelatia supranaturala nu poate fi primita si inteleasa decat de omul credincios, adica prin credinta. 

Prin ce s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala? 
Ea a fost data uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaste prin simturi; de pilda aratarea lui Dumnezeu catre Avraam, sub chipul a trei barbati, la stejarul lui Mamvri (Fac. 18, 1-2), sau aratarea Mantuitorului dupa inviere catre ucenicii Sai (Ioan 20,19-31). Avem aci o Descoperire din afara. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea supranaturala e data sufletului omenesc printr-o luminare deosebita, pe care acesta n-ar fi putut-o castiga numai prin puterea cugetarii sale. Aceasta luminare a sufletului si inzestrare a lui cu puterea de a primi anu-mite adevaruri ale Descoperirii dumnezeiesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului si prin suflet si pe care o putem numi duhovniceasca sau dinlauntru. Sfanta Scriptura spune chiar si in Vechiul Testament, in multe locuri (les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8,1; Avacum 2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grait prin gura proorocilor. Sfantul Apostol Pavel rezuma astfel istoria si felurimea acestei Descoperiri: "Dupa ce Dumnezeu odinioara in multe randuri si in multe chipuri a grait parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul" (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simturi si prin insuflarea Duhului Sfant are autoritate hotaratoare pentru viata religioasa si pentru mantuire. Numai prin aceasta Descoperire omul are cunoasterea celor duhovnicesti si poate deveni duhovnicesc. 

Cand s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala? 

Aceasta Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, in rai, pana la venirea Mantuitorului, care a incununat si a desavarsit Descoperirea. Aceasta lunga durata-5508 ani-se poate imparti in trei parti: Cea dintai se intinde de la facerea primilor oameni, pana la darea Legii Vechiului Testament. Aceasta prima parte se imparte la randu-i in doua: 1) de la facerea primilor oameni pana la caderea in pacat; 2) dupa caderea in pacat. Descoperirea se infatiseaza potrivit starii omului din aceste doua rastimpuri. In rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directa din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu il povatuia si-l conducea direct, il invata despre Sine, despre legatura Sa cu omul si rostul acestuia in lume si petrecea impreuna cu acest om. Partea a doua a Descoperirii incepe odata cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile-aproape 14-calauzite de legea lui Moise si de prooroci si se incheie odata cu venirea Mantuitorului. Aceasta parte a Descoperirii nu e deplina, ci pregatitoare pentru Descoperirea cea deplina. Sfantul Apostol Pavel o numeste "calauza catre Hristos" (Gal. 3, 24). Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinatatii harului si adevarului (Ioan 1, 17). Ea incepe odata cu venirea Mantuitorului si se incheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne gasim pe treapta cea mai inalta a Descoperirii dumnezeiesti facute in persoana insasi a Mantuitorului, Care ne da deplina cunoastere despre Dumnezeu, ca Acela Care este insusi Fiul lui Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfantul Apostol Pavel spune aceasta in chip hotarat: "in zilele acestea mai de pe urma (Dumnezeu) a grait noua intru Fiul" (Evr. 1, 2), si tot el o lamureste, aratandu-i si scopul: "Facandu-ne cunoscuta taina voii Sale dupa buna Lui socotinta, astfel cum hotarase la Sine mai inainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate sa fie iarasi unite in Hristos, cele din ceruri si cele de pe pamant - toate intru El" (Efes. 1, 9-10). 

De unde stim ca Iisus Hristos este desavarsirea si plinirea Descoperirii? 
Din Sfanta Scriptura, din implinirea intocmai a proorociilor Vechiului Testament si din istoria Bisericii Crestine. In adevar, Sfantul Apostol Pavel precizeaza: "Iar cand a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau Cel nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea" (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii si intreg Noul Testament intaresc intru totul adevarul ca Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu intrupat si plinitorul Descoperirii dumnezeiesti. Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Rascumparatorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au implinit intocmai in persoana lui Iisus Hristos. Sfintii Evanghelisti si Sfantul Apostol Pavel citeaza, adesea in amanunt, proorociile ce s-au implinit in persoana Mantuitorului. Proorocul Isaia-supranumit si Evanghelistul Vechiului Testament-vorbeste pe larg de nasterea si mai ales de patimile, moartea si proslavirea lui Mesia (Isaia 7 si 63). Toata aceasta proorocie s-a implinit intocmai in faptele si viata lui Iisus Hristos, asa cum sunt infatisate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 s. u.; 1 Cor. 15, 3; I Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.). Documentele crestine, pagane si iudaice din veacurile 1 si II sustin, fara deosebire, ca Iisus Hristos ca Dumnezeu - Om este o persoana istorica sub imparatii August si Tiberiu si a suferit moartea sub Pontiu Pilat. Aceleasi documente, afara de cele iudaice, constata ca nici o alta persoana purtand acelasi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos. Marile infaptuiri ale Bisericii adeveresc si ele Dumnezeirea intemeietorului ei. 

Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeiesti? 

Se poate vorbi cu toata siguranta. Am vazut mai inainte ca Descoperirea dumnezeiasca poate fi impartita in trei mari perioade de timp. Fie-careia dintre aceste perioade ii corespunde mai mult sau mai putin o treapta de inaintare, cu toate ca aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale si nici nu vin unele dupa altele intr-o ordine neschimbata. Timpul de la caderea in pacat pana la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai stradanii ale firii omenesti spre cunoasterea adevarului si deci a lui Dumnezeu, ci si ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, facuta patriarhilor. La fel, dupa darea Legii. Dupa venirea Mantuitorului, Care a desavarsit Descoperirea, cele doua trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost inlaturate. Deci, in linii mari, Biserica admite trepte in lucrarea Descoperirii supranaturale. Cum este si firesc, Biserica pune accentul pe cele doua trepte in Descoperirea dumnezeiasca, infatisate prin cele doua Testamente. Sfantul Grigorie Teologul, vorbind despre schimbarile produse de catre acestea in viata omenirii de-a lungul timpului, le numeste cutremure de pamant si le schiteaza astfel: «Cele doua Testamente sunt doua cutremure dintre care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise; celalalt, de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e si un al treilea cutremur, care este mutarea din aceasta viata in cealalta».8 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A) Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeiesti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e aratata de nenumarate ori de Mantuitorul, de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti. Ei arata ca este o desavarsire a Noului Testament fata de cel Vechi. Acesta din urma isi pastreaza valoarea lui, e adevarat. Mantuitorul zice: "Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; nu am venit sa stric, ci sa plinesc. Ca adevarat zic voua: inainte de a trece cerul si pamantul, o iota sau o cirta nu va trece din Lege, pana ce vor fi toate" (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie «plinite» in lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): "Ati auzit ca s-a zis celor de demult...", "Iar Eu zic voua" (Matei 5, 21 s.u.). Noul Testament e dezvoltarea si plinirea celui Vechi; dar e mai mult decat atat: el e «rasaritul cel de sus», care face sa treaca "umbra legii". Sporul in descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e aratat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca: «Adaosuri partiale», «inaltari», «inaintari» si «treceri din slava in slava».9 (Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD) Duhul Sfant insusi Si-a randuit lucrarea Lui in chip treptat, masurand-o dupa puterea de primire a Sfintilor Ucenici. Astfel, la inceput a lucrat prin minunile savarsite de Domnul, dupa patimi si inviere a fost insuflat Ucenicilor, iar dupa inaltare, la Cincizecime, S-a aratat in chip de limbi de foc.10 (Idem, op. cit., 26, col. 164 A)

 

De ce invatatura crestina e socotita drept cea mai inalta treapta a credintei? 

Pentru ca invatatura crestina a fost data de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, si pentru ca nimeni altul n-a cunoscut ca El de-a dreptul pe Dumnezeu si n-a invatat pe oameni chiar din izvorul care e insusi Dumnezeu: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Cel Unul - Nascut, Fiul, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut" (Ioan 1, 18). Mantuitorul insusi declara: "Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal" (Ioan 14, 9). Caci "nimeni nu cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si acela caruia va voi Fiul sa-i descopere" (Matei 11, 27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevarului dumnezeiesc, pe care omenirea s-a invrednicit sa le cunoasca de la inceputul lumii. Credinta adusa de El a astamparat si astampara setea dupa adevar a nenumarate suflete. Ea a schimbat fata lumii vechi. Prin luminarea si schimbarea adanca a sufletelor, ea a legat din nou viata omeneasca, vestejita de pacat, de Izvorul nesecat al vietii netrecatoare: Dumnezeu. Ea a coborat cerul pe pamant, implinind rugaciunea Psalmistului: "Doamne, pleaca cerurile Tale si Te pogoara, atinge-Te de munti si fa-i sa fumege" (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat si chiar s-au deschis (Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). In sfarsit, nici o alta credinta sau cunoastere religioasa n-a putut si nu poate inlocui pe cea crestina, fiindca n-a avut si nu are roadele acesteia. Invatatura crestina sta pe culmea cunoasterii religioase, pentru ca nicaieri sufletul credinciosului nu se desfata de adevar, de dreptate, de fericire, de viata vesnica, ca in Hristos.11 ( Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia. dupa Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608) 

Cum ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca? 
Ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca pe doua cai: 1. printr-una personala, aflata in cercetator; 2. prin cealalta, aflata in cuprinsul Descoperirii. Cea dintai e credinta. Credinta e socotita ca Descoperire. Ea singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu.12 (Epistola catre Diognet, 8, 6; Patres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; in Scrierile Parintilor Apostolici, in "P.S.B.", Bucuresti, 1979, p. 342) Ea singura ne duce intr-o lume mai presus de fire si ne inzestreaza cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om. Cea de-a doua cale prin care ne incredintam despre Descoperirea dumnezeiasca sunt semnele aflate chiar in Descoperire. Au fost si sunt semne vadite ale Descoperirii dumnezeiesti. 

Care sunt semnele adevaratei Descoperiri dumnezeiesti? 

Semnele Descoperirii dumnezeiesti sunt urmatoarele:
1) Inaltimea invataturilor descoperite;
2) Curatia lor dumnezeiasca;
3) Puterea lor de a schimba in bine pe oameni.
Aceste semne sunt launtrice si ele pot fi intelese numai cand Descoperirea e bine cunoscuta si e cercetata intr-un duh de smerenie si de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se daruieste unei asemenea cercetari. Despre Descoperirea dumnezeiasca ne incredintam si prin semne din afara: minunile si proorociile, la care putem adauga si calitatea morala a persoanei prin care se face Descoperirea.

 

Ce sunt minunile? 

Minunile sunt fapte dumnezeiesti mai presus de mintea si puterea omeneasca. Ele sunt fapte savarsite in firea vazuta numai cu puterea lui Dumnezeu, intrecand legile mintii si ale firii, care se fac in momente extraordinare, hotarate de Ziditor, si urmaresc luminarea si indreptarea noastra in vederea mantuirii. Minunile arata vointa lui Dumnezeu si talcuiesc caile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintai si cel mai mare facator de minuni, ca unul Care este insusi izvorul lor. Mantuitorul a savarsit pe pamant minuni asupra firii, asupra oamenilor si asupra Sa insusi. El a oprit furtuna pe mare, a scapat pe Petru de la inec, a prefacut apa in vin, a inmultit painile si pestii, a vindecat bolnavi, a inviat morti, ceea ce-L face sa spuna: "De n-as fi facut intru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n-ar avea" (Ioan 15, 24). Dintre minunile pe care Mantuitorul le-a facut asupra-Si, cea mai mare este invierea Sa din morti. Minunile Sale dovedesc obarsia si puterea Sa dumnezeiasca, asa cum El insusi declara: "Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatal sa le savarsesc, aceste lucruri pe care le fac, marturisesc despre Mine ca Tatal M-a trimis" (Ioan 5, 36). Minuni au facut si oamenii alesi de Dumnezeu si placuti Lui ca, de pilda, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiasca: Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii si altii. Dar acestia au savarsit minuni numai cu puterea lui Dumnezeu, dovedind ca aveau puterea Duhului de sus cu ei. 

Dupa ce se cunosc adevaratele minuni? 

Minunile adevarate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seama de conditii, dintre care insemnam:
1) Sa fie vrednice de numele lui Dumnezeu si sa fie cuprinse in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie;
2) Sa se produca cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mantuitorului si ale Sfintilor;
3) Sa nu se tagaduiasca unele pe altele sau sa se opuna unele altora;
4) Sa nu contrazica Sf. Scriptura si Sf. Traditie;
5) Sa urmareasca mantuirea sufletului omenesc;
6) Sa aduca folos si spor vietii sufletesti, nu mortii sau pacatului;
7) Savarsitorul minunii sa graiasca numai adevarul, sa duca o viata fara pata si sa nu urmareasca interese personale sau scopuri egoiste;
8) Sa indrepte moravurile la cei ce vad minunea13 (Origen, Contra lui Cels, I, 68, Migne, XI, col. 788);
9) Sa poarte in ele siguranta si puterea Duhului lui Dumnezeu;
10) Sa dovedeasca lucrarea proniei dumnezeiesti. 

Ce sunt proorociile? 

Proorociile sau profetiile sunt aratari prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevaruri si intamplari care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteste prin alesii Sai, in vederea mantuirii si care se petrec intocmai. Cele cuprinse in proorocii nu pot fi cunoscute pe cale fireasca. Proorociile sau profetiile talmacesc vointa lui Dumnezeu si ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfant. Ele ocupa o buna parte din cartile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mantuitorul si multe intamplari din viitorul poporului iudeu si al altor popoare. Noul Testament insusi si Traditia de la inceputul Bisericii cuprind o seama de proorocii; Mantuitorul insusi a proorocit (Matei 24 etc.). Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeiesti, stau numai in puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omenesti care se intemeiaza sau pe socoteli plapande, sau pe superstitii. Proorociile dumnezeiesti sunt facute, ca si minunile, printr-o lucrare necunoscuta firii omenesti. Marea lor autoritate sta m implinirea lor. Implinirea lor intocmai arata ca Duhul Sfant este autorul lor14. (Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305) "Fiindca cele prezise se intampla, cred si ma supun lui Dumnezeu", zice Teofil al Antiohiei14 (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 1,14, Migne, P.G. VI, col.1045). Cele mai insemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mantuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranta, vremea venirii Mantuitorului (Daniil IX, 24-27), nasterea, patimile, moartea, proslavirea (Isaia VII, 13, LIII, 2 si urm.) si chiar slujirile Sale de: profet (Deuter.XVIII,15, Isaia XLII,1-4), preot si imparat (Ps.CIX, 5, Ierem. XXIII, 5). Apostolii au aratat ca spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au implinit intocmai16 (Fer. Augustin, Despre credinta in lucrurile care nu se vad, 7, 10, Migne P.L. XL, col. 180). 

Dupa ce semne se cunosc adevaratele proorocii? 

Ele trebuie sa intruneasca aceleasi conditii ca minunile. Mantuitorul, Sfintii Parinti atrag in repetate randuri atentia atat asupra proorocilor adevarati, cat si asupra celor mincinosi, pe care trebuie neaparat sa-i deosebim. Pe cat de mult suntem datori sa cugetam cu evlavie la proorociile adevarate, pe atat de mult se cuvine sa osandim si sa combatem pe cele false. Mantuitorul spune ca in vremurile tulburi si mai ales la sfarsitul lumii "se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, cat sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi" (Matei XXIV, 24). Asemenea prooroci mincinosi s-au ivit deseori si sunt si astazi, dar ei trebuie sa fie combatuti cu staruinta, pentru a nu fi lasati sa-si faca lucrul lor. Lactantiu ne spune ca adevaratii prooroci:
1.Predica toti un singur Dumnezeu,
2.Nu sufera de nebunie,
3.Nu sunt inselatori,
4.Nu umbla dupa averi sau castig,
5.Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc cu intretinerea pe care le-o trimite Dumnezeu,
6.Proorociile lor s-au implinit sau se implinesc intocmai,
7.Ei isi adeveresc trimiterea pana la suferirea chinurilor si a mortii17 (Lactantiu, Dumnezeiestile Institutii, 1, 4, 1-2, 3, 5, 6, Migne P.L. VI, col.127). 

De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa? 

Pentru ca El a facut aceasta Descoperire odata pentru totdeauna, in vederea mantuirii oamenilor, potrivit planului Sau vesnic. Dumnezeu se descopera atunci cand stie ca aceasta este de cea mai mare trebuinta si de cel mai desavarsit folos. El nu se repeta ca oamenii, pentru ca planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea Descoperirii dumnezeiesti, adica o noua venire a Vechiului si a Noului Testament, cu o noua intrupare, patimire, moarte si inviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arata ca prima Descoperire sau a fost inselatoare, sau n-a avut loc niciodata, sau a fost necompleta, ceea ce ar fi o necuviinta fata de numele si puterea lui Dumnezeu. Sustinerea ca repetarea Descoperirii ar face pe toti sa creada nu poate sta in picioare, pentru ca nici in timpul Mantuitorului n-au crezut toti in El, cu toate ca El era Descoperirea insasi. Invatatura pildei bogatului si a saracului Lazar este ca cei invartosati la inima n-ar crede chiar daca ar si invia cineva din morti (Luca 16, 31). 

 

Despre Sfânta Tradiție

 

Ce este Sfanta Traditie?

 

Sf. Traditie sau Sf. Predanie este invatatura data de Dumnezeu prin viu grai Bisericii si din care o parte s-a fixat in scris mai tarziu. Ca si Sf. Scriptura, Sf. Traditie cuprinde Descoperirea dumnezeiasca trebuitoare mantuirii noastre. Ea este viata Bisericii in Duhul Sfant, sau permanenta prezenta a Duhului Sfant in viata Bisericii.

 

Cand a luat nastere Sf. Traditie? inainte de Sf. Scriptura, odata cu aceasta sau dupa ea? 
Sf. Traditie a luat nastere inainte de Sf. Scriptura. In intelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca adevarurile Descoperirii dumnezeiesti sa fie date intai prin viu grai, spre a fi usor intelese si primite. Daca invatatura dumnezeiasca s-ar fi dat de la inceput in scris, credinta nu s-ar fi raspandit cu aceeasi usurinta si putere ca prin viu grai, cu care e inzestrat tot omul. Credinta se dobandeste si se intareste, la cei mai multi oameni, indeosebi prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: "Credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos" (Rom. 10, 17).

 

 Cum a luat nastere Sf. Traditie? 
La inceputul Bisericii, invatatura a venit de la Dumnezeu prin Dom-nul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel invatatura si predica vie. Prin predica lor, Apostolii s-au facut si ei vestitori ai adevarului. Ei puneau la temelia credintei lor, si a acelora pe care-i converteau, aceeasi Evanghelie iesita din plinatatea cunoasterii vietii dumnezeiesti de catre Hristos, cu Care Apostolii petrecusera impreuna si in care traiau acum. Sf. Apostol Pavel arata ca predica apostolica este insusi cuvantul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sf. Apostoli: "Cum ,dar vor chema numele Aceluia in Care inca n-au crezut? Si cum vor crede in Acela de Care n-au auzit? Si cum vor auzi fara de propovaduitori? Si cum vor propovadui de nu vor fi trimisi?... Deci, credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos" (Rom. 10, 14-17). Insusi Mantuitorul a poruncit Sf. Apostoli sa propovaduiasca prin viu grai: "Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua" (Matei 28,19-20; Marcu 16,15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli insisi ne incredinteaza in scrierile lor ca ei n-au scris in cartile lor decat o mica parte din cate au primit de la invatatorul lor. Sf. Ioan, Ucenicul prea iubit al Mantuitorului, sfarseste Evanghelia sa cu aceste cuvinte: "Dar sunt si alte multe lucruri pe care le-a facut Iisus, si care, daca s-ar fi scris cu de-amanuntul, cred ca nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cartile ce s-ar fi scris" (Ioan 21, 25). Acelasi Evanghelist Ioan declara intr-una din Epistolele sale: "Multe avand a va scrie, n-am voit sa le scriu pe hartie si cu cerneala, ci nadajduiesc sa vin la voi si sa vorbesc gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie deplina" (II Ioan 1,12). Mantuitorul insusi n-a lasat nimic scris si nici n-a poruncit Sfintilor Apostoli sa scrie, ci sa propovaduiasca prin viu grai (Matei 28, 19-20).

 

Ce este Traditia Apostolica? 
Invatatura incredintata de Hristos, prin viu grai, Sfintilor Apostoli poarta numele de Traditie Apostolica. Din aceasta Traditie, sau cu ajutorul ei, s-a dezvoltat Traditia bisericeasca.

 

Cum s-a dezvoltat Traditia bisericeasca? 
Sfintii Apostoli au primit invatatura dumnezeiasca de la Mantuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sf. Apostoli43 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 2, 9, 1, Migne, P. G., VII, col. 734), care au dat-o primilor episcopi, iar acestia, celor de dupa ei, pana azi. Traditia, zice Sf. Irineu, a ajuns pana la noi prin grija Bisericii, fara a se nascoci scrieri, caci ea este o practica foarte deplina, neprimind nici adaos, nici micsorare. Fericitul Augustin spune ca adevarurile Traditiei care se pastreaza pe intreg pamantul, au fost incredintate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice44 (Fer. Augustin, Scrisoarea. 54, 1, 1, Migne, P. L., XXXIII, col. 200). Ceea ce tine Biserica Universala si n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna pastrat, a fost dat prin autoritatea apostolica45 (Idem, Despre Botez, 4, 24, 31, Migne, P. L., XLIII, col. 174). Este deci o Traditie Apostolica si este o Traditie bisericeasca, in stransa legatura una cu alta, cea din urma avandu-si obarsia si dreptarul in prima. Semnul adevaratei Traditii este neintreruperea. «Marii (teologi) ai lumii, zice Augustin, au tinut ce au gasit in Biserica. Ce au invatat de la inaintasii lor, au invatat si ei pe altii. Ce au primit de la parinti, aceea au dat fiilor»46 (Idem, Impotriva lui Iulian, 2, 10, 34, Migne, P. L., XLIV, col. 697). De aceea trebuie crezut numai acel adevar de credinta care nu se departeaza intru nimic de Traditia Apostolica si Bisericeasca47 (Origen, Despre principii, 1, Pref. 2, Migne, P. G., XI, col. 116).

 

Ce legatura este intre Sf. Scriptura si Sf. Traditie? 
Sf. Scriptura e rodul lucrarii Sfantului Duh, crescut in pomul Traditiei. Sf. Scriptura e punerea in scris numai a unei parti din toata invatatura data de Mantuitorul prin viu grai, adica din Traditie. Astfel, intre ele e o legatura atat de stransa, incat cu greu s-ar putea face o deosebire intre cuprinsul uneia si al celeilalte. Marturiile lor se sprijina unele pe altele si amandoua alcatuiesc comoara unuia si aceluiasi asezamant dumnezeiesc si omenesc: Biserica. Sf. Traditie intregeste Sf. Scriptura prin talcuirea adevarata. Numai talcuirea data de Sf. Traditie este adevarata, adica profetica si apostolica si primita de Biserica, pentru textul Sf. Scripturi. In al doilea rand, trebuie sa ne servim de Traditie, pentru ca nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptura. Sf. Apostoli ne-au transmis invatatura Mantuitorului atat pe calea Sfintei Scripturi, cat si pe calea Traditiei Apostolice 48 (Sf. Epifaniu, Panarion, Contra Evreilor, 61, 6, Migne, P. G., XLI, col. 1047). 49. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia la Scrisoarea II-a catre Tesaloniceni, 4, n.2, Migne, P. G., LXII, col. 488). Cuvintele Sf. Apostol Pavel: "Asadar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie prin cuvant, fie prin epistola noastra" (II Tes. 2, 15), Sf. Ioan Gura de Aur le talcuieste astfel: «De aci e limpede ca (Apostolul) nu le-a dat toate in scris, ci multe pe cale nescrisa. Si cele scrise si cele nescrise sunt deopotriva vrednice de credinta, incat socotim Traditia Bisericii vrednica de crezare. E traditia, nu cerceta mai mult».

 

Sf. Traditie apartine credinciosului in parte, sau Bisericii intregi? 
Ca viata in Duhul Sfant, Sf. Traditie apartine intregii Biserici. Credinciosul si-o insuseste in masura in care vietuieste in Biserica si participa la viata Bisericii prin lucrarea Duhului Sfant. Asa ne-o spune Sf. Scriptura, asa ne-o spun si Sf. Parinti. Sf. Apostol Pavel declara: "Au nu stiti ca sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? Daca va strica cineva templul lui Dumnezeu, pe acela il va strica Dumnezeu, pentru ca Sfant este templul lui Dumnezeu, care sunteti voi" (I Cor. 3, 16-17). Cine strica templul, adica Biserica lui Dumnezeu, acela nu se afla in Sf. Traditie. Sf. Irineu, la randu-i, ne invata: «Duhul este chezasia nestricaciunii, intarirea credintei noastre, scara de inaltare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e si Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e si Biserica si plinatatea harului. Iar Duhul este adevarul»50 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.). Ereticii nefiind in Traditie nu sunt nici in Biserica, si, dimpotriva, nefiind in Biserica, nu sunt nici in Traditie; ei nu traiesc in comuniunea de viata a Duhului lui Dumnezeu si nu sunt in Hristos.

 

Ce legatura este intre Biserica si Sf. Traditie? 
Biserica pastreaza Traditia, iar Traditia uneste si intareste Biserica. Dupa moartea ultimului Apostol, viata in Duhul nu s-a imputinat, caci Mantuitorul fagaduieste Apostolilor si urmasilor acestora ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor si Duhul Sfant ii va ajuta sa inteleaga tot adevarul si sa-l apere nestirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Traditie s-a numit si tinerea de minte vie a Bisericii. Traditia fiind viata Bisericii, Biserica e spatiul Traditiei.

 

Care e rolul Bisericii fata de Descoperirea dumnezeiasca si deci si fata de Sf. Traditie? 
Biserica e pazitoarea, talcuitoarea si propovaduitoarea fara gres a Descoperirii dumnezeiesti si, prin aceasta, si a Traditiei. Ea pastreaza si sustine unitatea si identitatea credintei. Sf. Irineu ne da amanunte pretioase in aceasta privinta: «Biserica, zice el, dupa ce a primit, cum am spus, aceasta propovaduire si aceasta credinta, macar ca e raspandita in toata lumea, le pastreaza cu grija, ca si cum ar locui intr-o singura casa. De asemenea ea crede Apostolilor si Ucenicilor acestora, ca si cum ar avea un singur suflet si aceeasi inima. Ea predica acestea in armonie cu Apostolii, invata si transmite ca si cum ar avea o singura gura. Desi in lume limbile sunt deosebite, puterea Traditiei e una si aceeasi. Dupa cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul si acelasi in toata lumea, tot asa si propovaduirea adevarului se arata pretutindeni si lumineaza pe toti oamenii care vor sa vina la cunostinta adevarului. Nici cel tare in cuvant dintre intaistatatorii Bisericilor nu va spune altceva, decat aceste invataturi, caci nimeni nu este mai presus de invatatorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab in cuvant nu va imputina Traditia. Credinta fiind una si aceeasi, nici cel care e in stare sa vorbeasca mult despre ea nu o sporeste, nici cel ce vorbeste mai putin nu o imputineaza»51 (Sf. Irineu, op. cit., 1, 10, 2, Migne, P. G."VII, col. 552 3 - Invatatura de credinta crestina ortodoxa). Biserica sta pe Traditia Apostolilor si o marturiseste ca aflandu-se pretutindeni, in viata ,si lucrarea ei. Prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora, Traditia se infatiseaza ca universala si neintrerupta52 (Idem, op. cat., 3, 1, Migne, P. G., VII, col. 848). Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru si Pavel, "avea Traditia in fata ochilor"53 (Idem, op. cit., 3, 3, 3, Migne, P. G., VII, col. 849). Cu ocazia neintelegerilor din Biserica de la Corint, el a innoit credinta si Traditia pe care le primise de curand de la Apostoli54 (Idem, op. cit; loc. cit.). Sf. Policarp e un exemplu viu al Traditiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au facut episcop in Smirna, si care a avut legaturi cu multi dintre cei care au vazut pe Hristos. El a propovaduit totdeauna lucrurile pe care le-a invatat de la Apostoli55 (Idem, op. cit, 3, 3, 4. Migne, P. G., VII, col. 851). Biserica are un tezaur bogat. In care Apostolii au adunat toate cele ale adevarului si din care oricine poate sa-si ia bautura vietii.

 

Unde se afla cuprinsa Sf. Traditie? 
Desigur, ca forma de transmitere a Revelatiei dumnezeiesti supranaturale, Sfanta Traditie, sau Traditia apostolica, are drept continut intreaga invatatura a Apostolilor, primita de ei prin viu grai de la Hristos insusi in timpul celor trei ani si jumatate de activitate publica a Lui. In cuprinsul Traditiei apostolice intra si o serie de structuri harice ale Bisericii intemeiate de Hristos si care vin de la Hristos prin Sfintii Sai Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile si ierarhia bisericeasca sacramentala cu cele trei trepte harice care tin de constitutia teandrica a Bisericii, precum si anumite oranduieli privind viata Bisericii si viata membrilor ei. Cartile Noului Testament contin si constituie Traditia apostolica, dar nu o epuizeaza, caci multe altele a savarsit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale orala in Biserica (Matei 28, 20; Ioan 20, 30-31; 31, 25), adica prin cei imbracati cu puterea Duhului Sfant spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1). Intr-un rastimp de opt veacuri, continutul Sfintei Traditii, adica al Traditiei apostolice, a fost fixat de Biserica in opt izvoare si anume:
1. Simbolurile de credinta (cel zis "apostolic" sau "roman", folosit astazi de Biserica Romano-Catolica si de Bisericile Protestante; simbolul niceo-constantinopolitan alcatuit la sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) si II de la Constantinopol (381), singurul folosit in Biserica Ortodoxa si, alternativ cu cel "roman", in Biserica Romano - Catolica, si uneori la protestanti; si cel "atanasian", folosit in Biserica Anglicana);
2. Cele 85 de canoane apostolice;
3. Definitiile dogmatice si canoanele celor 7 sinoade ecumenice si ale celor 9 sinoade particulare (aprobate de sinodul Trulan);
4. Marturisirile de credinta ale martirilor;
5. Definitiile dogmatice impotriva ereziilor;
6. Scrierile Sfintilor Parinti;
7. Cartile de slujba ale Bisericii si
8. Marturiile istorice si arheologice referitoare la credinta crestina apostolica.

 

Traditia e schimbatoare sau neschimbatoare? 
Aluatul imparatiei lui Dumnezeu e amestecat cu framantatura omeneasca si ce e neschimbator sta la un loc cu ce e schimbator si trecator. Pazind ce trebuie, Biserica ramane de-a pururi aceeasi si viata ei in Duhul nu cunoaste adaugire sau micsorare. Traditia, fiind curentul de viata al Bisericii, sta in stransa legatura cu valorile si nazuintele spre desavarsire ale credinciosilor. Credinta si morala crestina sunt neschimbatoare, ca roade ale Descoperirii dumnezeiesti, iar Biserica a lucrat continuu pentru desavarsirea sufleteasca a credinciosilor, asa cum ne-o dovedeste istoria Bisericii inca de la aparitia crestinismului. Prin urmare, "Traditia", in intelesul crestin, nu inseamna incremenire in forme moarte omenesti, ci numai pastrarea nestricata a adevarului Descoperirii dumnezeiesti, izvor nesecat de desavarsire.

 

In ce inteles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Traditii? 
Progresul Sf. Traditii inseamna dezvoltarea si adancirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincentiu de Lerin, inseamna dezvoltarea acestui lucru din sine insusi. E cazul cu inteligenta, cu stiinta, cu intelepciunea; fiecare din acestea se dezvolta numai in felul propriu. In cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai in ea insasi, in acelasi inteles, in aceeasi idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care desi cu inaintarea anilor isi dezvolta functiunile, ele raman, totusi, ceea ce erau... Se poate adauga forma, infatisare, distinctie, totusi firea fiecarui gen ramane aceeasi"56 (Vincentiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667). Prin dezvoltarea si adancirea Traditiei, deci, noi capatam o intelegere din ce in ce mai limpede a invataturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste invataturi ajung a fi formulate de Biserica in mod solemn in Sinoadele ecumenice sau prin propovaduire con sfanta a acelorasi adevaruri dumnezeiesti, in "Dogme", care sunt scurte formule de credinta, propovaduite in Biserica spre mantuirea noastra.

 

Ce conditie se cere pentru ca un adevar de credinta sa fie formulat in Dogma? 
Adevarul de credinta trebuie sa fie cuprins in Descoperirea dumnezeiasca, adica in Sf. Scriptura si in Sf. Traditie.

 

Cand Sinoadele ecumenice nu se mai aduna, cum deosebim invatatura adevarata de cea mincinoasa? 
De la ultimul Sinod ecumenic (787) pana astazi, oamenii invatati ai Bisericii Ortodoxe au cercetat cu atentie Sf. Scriptura si Sf. Traditie si au scos din ele invataturile trebuitoare si adevarate pe care totdeauna le-au infatisat in opozitie cu cele mincinoase. Aceste invataturi adevarate au fost, apoi, aprobate in cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Orto-doxe care le-au formulat in "Marturisiri de Credinta", calauze vrednice de toata increderea. In clipele grele ale vietii Bisericii, Sinoadele a toata Ortodoxia sunt crainicii adevarului dumnezeiesc. Cand imprejurari deosebite impiedica adunarea unor astfel de Sinoade, este de ajuns consimtirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la primirea unui adevar de credinta, sau de viata, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi si al Sf. Traditii.

 

Care e datoria noastra principala fata de Sf. Traditie? 
Sa pastram cu sfintenie si neatins cuprinsul ei, la fel ca pe acela al Sf. Scripturi, asa cum au facut Parintii din cele mai vechi timpuri. lata sfatul Sf. Vasile cel Mare in aceasta privinta: «Unele dintre dogmele si propovaduirile pastrate de Biserica le avem din invatatura scrisa, pe altele insa le-am primit din Traditia Apostolilor, transmise in taina. Amandoua aceste categorii au aceeasi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvant impotriva acestora, pentru ca nimeni nu cunoaste cat de cat asezamintele bisericesti. Daca am incerca sa inlaturam obiceiurile nescrise, ca neavand mare importanta, nu ne-am da seama ca am pagubi Evanghelia in partile ei principale; mai mult, am restrange propovaduirea la numele ei gol. De pilda, (ca sa pomenesc lucrul cel dintai si foarte obstesc) cine a invatat prin scris ca acei care nadajduiesc in numele Domnului nostru Iisus Hristos sa se insemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a invatat sa ne intoarcem spre Rasarit atunci cand ne rugam? Ce Sfant ne-a lasat in scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea painii Euharistiei si a Paharului binecuvantarii? Nu ne multumim cu cele pe care le mentioneaza Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri inainte, altele pe urma, ca avand mare putere pentru taina si pe care le luam din invatatura nescrisa. Noi binecuvantam apa Botezului si untdelemnul Ungerii, ba inca si pe cel ce se boteaza. Din ce scrieri? Nu din Traditia tacuta si tainica? Ce cuvant scris ne-a invatat ungerea insasi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte cate sunt in legatura cu Botezul, lepadarea de satana si de ingerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din aceasta invatatura nepublicata si secreta pe care Parintii nostri au pastrat-o sub tacere, fara iscodire, ca unii care invatasera bine acel lucru: pastrarea in tacere a maretiei sfinte a Tainelor?... La fel Apostolii si Parintii care au stabilit la inceput cele in legatura cu Biserica au pastrat taina lor in ascuns si in tacere demnitatea lor...»57 (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, 27, 66, Migne, P. G., XXXII, col. 188-189). Iar Sf. Ioan Damaschin zice: "In Sf. Scriptura, nu se pomenesc cele intamplate la moartea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc in cea mai veche si adevarata Traditie, care ne spune ca in momentul slavitei ei adormiri, toti Sfintii Apostoli, care colindau lumea in vederea mantuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin vazduh. Aici ei au avut o viziune cu ingeri si au ascultat melodia dumnezeiasca a puterilor ceresti etc."58 (Sf. Ioan Damaschin, Omilii la Adormirea. Fecioarei Maria, 2, 18, Migne, P. G., XCVI, col. 748). Botezarea copiilor mici e o Traditie apostolica59 (Fer. Augustin, Despre Facere, explicata cuvant cu cuvant, 10,23,39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426). Aceste lucruri se stiu prin grija aleasa si evlavia calda cu care le-a pastrat Sf. Traditie si pe care, la randul nostru, se cuvine sa le pazim cu aceeasi grija si evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni dupa noi.

 

Care sunt conditiile sau semnele adevaratei Traditii? 
Iata cum lamureste Vincentiu de Lerin aceste semne: «In Biserica Universala trebuie mare grija, ca acel lucru sa-l tinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toti... Lucrul acesta va fi asa, daca urmam universalitatea, vechimea si consensul. Vom urma universalitatea in chipul acesta, anume, daca marturisim ca singura aceasta credinta este adevarata, pe care intreaga Biserica o marturiseste pe pamant. Vom urma vechimea daca nu ne departam deloc de acele intelesuri, pe care se stie ca le-au practicat Sfintii inaintasi si Parintii nostri. Vom urma si consensul, daca, chiar in vechime, tinem definitiile si parerile tuturor sau aproape ale tuturor preotilor si invatatorilor deopotriva»60 (Vincentiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639). Traditia trebuie sa vina de la Apostoli. Asa intelegem vechimea ei. Ea trebuie sa fi fost totdeauna si pretutindeni in Biserica, fara schimbare.

 

Prin ce mijloace statorniceste Biserica adevarurile de credinta dezvoltate de-a lungul Traditiei? 
Biserica statorniceste aceste adevaruri prin hotararile (canoanele) Sinoadelor ecumenice si prin Cartile simbolice. Definitiile date la Sinoadele ecumenice ies dintr-un material bogat framantat de Traditie, zeci sau sute de ani, pana in momentul cand Biserica, prin imputernicitii ei oficiali, desprinde, cu ajutorul Duhului Sfant, adevarul din dezbateri, ca aurul in cuptor, si-l infatiseaza in definitii sau formule care devin obligatorii pentru toti credinciosii. Pentru Biserica Ortodoxa sunt obligatorii definitiile celor sapte Sinoade ecumenice: I la Niceea (325), II la Constantinopol (381), III la Efes (431), IV la Calcedon (451), V la Constantinopol (553), VI la Constantinopol (Trulan: 680-681), VII la Niceea (787). Cartile simbolice sau Marturisirile de credinta au aparut in Biserica Ortodoxa din cauza intreruperii Sinoadelor ecumenice de la 787 incoace. Marturisirile de credinta lamuresc intrebarile noi care s-au ivit in viata Bisericii si le dezleaga cu ajutorul Sf. Scripturi si al hotararilor Sinoadelor ecumenice sau locale, in duhul celei mai curate Traditii. Asemenea Marturisiri de credinta sunt: aceea a Mitropolitului Petru Movila, numita "Marturisirea Ortodoxa", inchegata si formulata definitiv la Sinodul de la lasi (1642)61 (A se vedea editia mai noua a acestei Marturisiri Ortodoxe, dupa un text grec inedit, Ms. Parisinus, 1265, datorata Pr. N. M. Popescu, si reproducerea textului trad. rom., ed. Buzau 1691, datorata Diac. Gh. Moisescu, Bucuresti, 1942, si editia: Marturisirea de credinta a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. de Prof. Alexandru Elian, Bucuresti, 1981); "Marturisirea Patriarhului Dositei", care se numeste si "Pavaza Ortodoxiei" si care e tot una cu "Marturisirea Patriarhilor Ortodocsi"; ea e, de fapt, lucrarea Sinodului de la Ierusalim din 1672; "Marturisirea lui Mitrofan Critopulos" si altele62; Die Bekenntnisse und die wichtigsten Glaubenszeug-nisse der griechisch-orientalischen Kirche im Originaltext, nebst, einleitenden Bemerkungen von lon Mihalcescu, Leipzig, 1904, p. 22, s.u., 123 s.u., 183 s.u.). Pentru importanta, rasunetul si neintrerupta ei actualitate fata de doctrina romano-catolica, merita sa fie trecuta in randul Marturisirilor de Credinta si "Enciclica Patriarhilor Ortodocsi" de la 184863 (Teodor M. Popescu, Enciclica Patriarhilor Ortodocsi de la 1848, studiu introductiv, text si traducere (extras), Bucuresti, 1935, p. 80-104, 105-140).

 

Ce este un sinod ecumenic? 
Un sinod ecumenic este adunarea episcopilor intregii Biserici drept-credincioase, pentru statornicirea, formularea si intarirea invataturii si regulilor de viata ale Bisericii.

 

Care este obarsia tinerii Sinoadelor ecumenice?
Obarsia tinerii Sinoadelor ecumenice se ridica pana la Sf. Apostoli, care au tinut un Sinod la Ierusalim in anul 50, unde lucrand sub paza si impreuna-lucrarea Sfantului Duh (Fapte 15, 28), au luat hotarari de credinta si de reguli de viata crestina cu putere si obligatie pentru toti credinciosii, asa cum se vede in Faptele Apostolilor (15, 1-29).

 

Pe cine infatisau Sf. Apostoli adunati in Sinod? 
Ei infatisau pe Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Capul nevazut al Bisericii, asa cum ni se spune in cuvintele: "Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta si cine se leapada de voi, de Mine se leapada; iar cel ce se leapada de Mine, se leapada de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Luca 10, 16). Ca infatisatori ai Domnului nostru Iisus Hristos, Apostolii lucrau sub obladuirea Sf. Duh, cum ne adevereste Sf. Scriptura: "Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va da voua, ca sa fie cu voi in veac, Duhul Adevarului, pe Care lumea nu-L poate primi, ca nu-L vede pe El, nici il cunoaste pe El; voi il cunoasteti, caci cu voi petrece si in voi va fi" (Ioan 14, 16-17).

 

Cui a incredintat Mantuitorul conducerea Bisericii, dupa inaltarea Sa la cer? 

Dupa inaltarea Sa la cer, Mantuitorul a incredintat conducerea Bisericii Sale Sfintilor Apostoli, asa cum spune El insusi: "Precum M-ai trimis pe Mine in lume si Eu i-am trimis pe ei in lume" (Ioan 17, 18). "Si apropiindu-Se, Iisus le-a grait lor zicand: "Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant. Drept aceea mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua; si iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" (Matei 28, 18-20). Cand li Se arata, in ziua Invierii, Mantuitorul spune Apostolilor: "Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi"; si acestea zicand, a suflat si a zis lor: "Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, li se vor ierta si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan 20, 21-23).

 

Ce fel de puteri a dat Mantuitorul Apostolilor si urmasilor lor in Biserica? 
Mantuitorul a dat Apostolilor, si prin ei urmasilor acestora, puterea de a invata, adica de a propovadui adevarul Cuvantului lui Dumnezeu, puterea de a sfinti, adica de a impartasi credinciosilor harul lui Dumnezeu, si puterea de a conduce, adica de a pastori, a povatui si a conduce pe crestini, asa cum putem vedea din Sf. Evanghelii (Matei 28, 18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).

 

Sf. Apostoli au folosit aceasta intreita putere, fiecare in parte sau in unire si conlucrare? 
Fiecare Apostol detinea si folosea aceasta putere asupra credinciosilor sai, insa cu respectarea credincioasa a cuvantului Domnului, de a pastra impreuna cu ceilalti Apostoli "unirea Duhului intru legatura pacii" (Efes. 4, 3). Cand a fost vorba de o hotarare de credinta, asupra careia se ivisera neintelegeri intre crestinii din Antiohia, atunci puterea de a invata nu s-a mai practicat de un singur Apostol, ci de catre adunarea tuturor Apostolilor, adica de Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Acest Sinod arata ca insisi Sf. Apostoli, desi intariti cu puterea data de Domnul fiecaruia dintre ei, totusi, in momente insemnate, nu foloseau separat aceasta putere, ci in impreuna-lucrare frateasca, cu ajutorul Sfantului Duh. Prin urmare, daca Domnul nostru Iisus Hristos a dat fiecarui Apostol puterea de a-si conduce Biserica, in schimb puterea cea mai inalta de conducere a intregii Biserici a dat-o Adunarii, adica Sinodului Apostolilor, dupa cuvintele Mantuitorului: "Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei 18, 20).

 

Pe cine au lasat Sf. Apostoli ca urmasi ai lor la conducerea Bisericii vazute? 
Sf. Apostoli au lasat, dupa porunca Domnului, ca urmasi la conducerea Bisericii vazute, pe episcopi, carora le-au dat aceasta autoritate, impartasindu-le harul Sfantului Duh prin punerea mainilor, adica prin hirotonie. Despre aceasta ne incredinteaza atat Sf. Scriptura, cat si Sf. Traditie. Sf. Apostol Pavel, asezand ca episcopi pe Tit in Creta si pe Timotei in Efes, le da invataturi si sfaturi cum sa-si conduca credinciosii. El scrie lui Timotei: "Nu fi nepasator fata de harul ce este intru tine, care ti s-a dat prin proorocie, cu punerea mainilor mai-marilor preotilor. Cugeta, la acestea, tine-te de acestea, ca propasirea ta sa fie vadita tuturor. Ia seama anume la tine insuti si la invatatura; staruie in acestea. Caci facand aceasta, si pe tine te vei mantui, si pe cei care te asculta" (I Tim. 4, 14-16). Iar despre hirotonia preotilor spune aceluiasi Timotei: "Mainile degrab sa nu-ti pui pe nimeni, nici nu te face partas la pacatele altora. Pastreaza-te curat" (I Tim. 5, 22). Mantuitorul a incredintat, deci, conducerea Bisericii Sale vazute Apostolilor, prin insasi puterea Duhului Sfant data lor (Ioan 20, 22-23), iar acestia au incredintat-o episcopilor, impartasindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Prin urmare, cine asculta de episcopii hirotoniti dupa randuiala canonica a Bisericii, asculta de Sf. Apostoli, adica de Domnul nostru Iisus Hristos, iar cine se leapada de episcopii legitimi, se leapada de Sf. Apostoli, adica de Domnul nostru Iisus Hristos, dupa insesi cuvintele Mantuitorului (Luca 10, 16). Sf. Ignatie purtatorul de Dumnezeu si Sf. Ciprian sustin ca ascultarea de episcopi este ascultarea de Iisus Hristos, ca in Biserica nu se poate face nimic fara episcopi si ca nu exista Biserica fara episcopi, preoti si diaconi64 (Sf. Ignatie, Scrisoarea catre Tralieni, 2,1; 2, 3; 3, 1; 7, 2, Migne, P. G.,V, col. 676, 677, 680; Sf. Ciprian, Scrisoarea 66 (catre Florentiu), 8, CV, 3, 2, p. 732).

 

Cum foloseau episcopii intreita putere data lor de Sfintii Apostoli? 
Dupa pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucreaza singur cu puterea ce i-a fost data asupra celor incredintati spre pastorire, pastrand cu grija, asemenea Sf. Apostoli, "unirea Duhului intru legatura pacii", cu ceilalti episcopi. Cand insa se iveste nevoia de a talcui sau a limpezi un adevar de credinta, sau de a statornici o regula de viata, care intereseaza intreaga Biserica, puterea de conducere nu se mai practica de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor, adica de Sinodul ecumenic, asa cum puterea cea mai inalta apostolica s-a practicat prin Sinodul de la Ierusalim. Istoria celor sapte Sinoade ecumenice sta marturie ca autoritatea cea mai inalta in Biserica este Sinodul ecumenic.

 

Sinodul ecumenic are puterea de a statornici invataturi noi de credinta? 
Sinodul ecumenic nu face decat sa lamureasca si sa statorniceasca-cand nevoia o cere-un adevar descoperit de Domnul si care se gaseste nedezvoltat in Sf. Scriptura sau in Sf. Traditie. El poate statornici, de asemenea, reguli de viata pentru intreaga Biserica.

 

Ce conditii trebuie sa indeplineasca o invatatura de credinta statornicita de un Sinod ecumenic, ca ea sa aiba putere obligatorie pentru toti crestinii? 
Aceste conditii sunt:
1. Ca acea invatatura de credinta sa fie cuprinsa mai mult sau mai putin lamurit in propovaduirea Domnului nostru Iisus Hristos, adica sa se afle in Sf. Scriptura si in Sf. Traditie.
2. Ca lamurirea si statornicirea invataturii sa se faca de catre un Sinod ecumenic, care lucreaza cu ajutorul Duhului Sfant si reprezinta cu adevarat Biserica.
Cea mai deplina statornicire sau formulare scurta a credintei crestine este Simbolul de credinta.

 

Despre Sfânta Scriptură 

 

Unde se gaseste Descoperirea dumnezeiasca cea mai presus de fire?                                                           Descoperirea dumnezeiasca cea mai presus de fire se gaseste in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie. 

 

Ce este Sfanta Scriptura? 
Sfanta Scriptura sau Biblia este colectia cartilor numite ale Vechiului si ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului Sfant, intr-un rastimp de aproape 1500 de ani, adica de la Moise (cca. 1400 i.Hristos) pana la autorul Apocalipsei (cca. 100 d.Hristos). Aceste carti sunt comoara cea mai pretioasa de lumina si mantuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le pastreaza ca pe un odor de mare pret si le foloseste ca pe un izvor de apa vie din care soarbe invatatura cea dumnezeiasca.

 

De ce Sfanta Scriptura se mai numeste si Biblie? 
Cuvantul "Biblie" este de obarsie greceasca si inseamna "carti" sau "carte". "Cartile" sau "cartea" Sfintei Scripturi si-au pastrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atat pentru ca Sfanta Scriptura a fost scrisa o buna parte in limba greaca, cat si pentru ca, la inceput, in primele veacuri ale crestinismului, invatatura cuprinsa in ea a fost propovaduita mai ales in graiul grecesc, asa cum arata documentele timpului, indeosebi Sfanta Traditie. Acest cuvant, Biblie, care e cel mai intrebuintat, atat de crestini cat si de necrestini, infatiseaza deci Sfanta Scriptura ca pe o carte in sine, singura care de-a lungul istoriei si-a pastrat acest nume fara alt adaos si pe care noi credinciosii o socotim cartea mai presus de toate celelalte carti, cartea cartilor, cartea pe care, daca n-o putem numi cea mai mare ca intindere, o putem numi cea mai pretioasa, pentru cuprinsul si roadele ei in sufletele noastre.

 

Prin ce se deosebeste Sfanta Scriptura de celelalte carti? 
1) Sfanta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: invatat sau neinvatat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde invataturi mantuitoare si folositoare, caci ne vorbeste despre Dumnezeu si despre mantuirea noastra in comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul harului Duhului Sfant. «Iar scopul si rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfantul Atanasie cel Mare, acea vestire indoita despre Mantuitorul: ca El a fost pururea Dumnezeu si Fiu, fiind Cuvantul si stralucirea si intelepciunea Tatalui; si ca pe urma, luand trup pentru noi din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, S-a facut om. Iar aceasta indoita vestire se poate afla, urmarind-o in toata Scriptura de Dumnezeu insuflata» cum insusi Domnul a spus: "Cercetati Scripturile, ca ele sunt cele ce marturisesc despre Mine" (Ioan 5, 39)17 (Sfantul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte impotriva arienilor, XXIX, in Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, "P.S.B.", Bucuresti, 1987, p. 357). Ea ne invata apoi cum sa traim dupa voia lui Dumnezeu, adica bine18 (Fer. Augustin, Comentarii la Psalmi, 90, 21, Migne, P. L., XXXVII, col. 1159), in intelesul cel mai deplin al acestui cuvant.
Sfanta Scriptura spune numai adevarul, caci Duhul Sfant n-a inselat pe slujitorii Sai, proorocii19 (Sf. Ipolit, Comentarii la Daniil, 4, 6, CB 1, 1, col. 198; Fer. Augustin, Scrisoarea 28, 3, 3, Migne, P. L., XXXIII, col. 112). Oamenii nu puteau cunoaste prin firea si prin mintea lor lucruri asa de mari si de dumnezeiesti, ci numai printr-un dar coborat de sus asupra oamenilor sfinti.
2) Sfanta Scriptura are o unitate desavarsita. Acelasi suflu dumnezeiesc se simte la citirea tuturor cartilor ei, desi acestea sunt deosebite intre ele din punct de vedere al continutului si al formei de exprimare. Fiind data prin Sfantul Duh, Sfanta Scriptura cuprinde adevarul. Nimic nedrept sau prefacut nu se afla intr-insa20 (Sf. Clement Romanul, Scrisoarea I catre Corinteni, 45, 2, 3, Migne, P. G., I, col. 300). Sfanta Scriptura nu se contrazice21 (Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, 65, 2, Migne, P. G., VI, col. 625; Sf. Epifanie, Contra ereziilor Panarion, 70, 7, Migne, P. G., XLII, col. 349), cum se contrazic invatatorii si scrierile pagane22 (indemn catre Greci, cap. 8, Migne, P. G., VI, col. 256). Daca scrierile Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru ca toti au vorbit insuflati de un singur Duh, al lui Dumnezeu23 (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 3, 12, Migne, P. G., VI, col. 1137).
3) Sfanta Scriptura are o putere covarsitoare, prin care a prefacut si preface nenumarate suflete pacatoase in sfinti. Sfantul Apostol Pavel zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi: "Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura sufletului si a duhului, dintre incheieturi si maduva, si este judecator cugetelor si gandurilor inimii" (Evr. 4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducator si talcuitor al Sf. Scripturi, se pronunta astfel: «Te rog spune-mi ce e mai Sfant ca acest cuvant (al lui Dumnezeu)? Ce e mai placut ca aceasta placere? Ce mancari, ce feluri de miere sunt mai dulci decat cunoasterea intelepciunii lui Dumnezeu, decat patrunderea in locurile Sale ascunse, decat privirea la ideea Ziditorului si la cuvintele Stapanului tau..., decat ca aceste cuvinte ale Stapanului, pline de intelepciune duhovniceasca, sa invete pe oameni! Aiba ceilalti averile lor, beie din cupe impodobite cu pietre pretioase, straluceasca in stofe de matase..., fie neputinciosi in a-si rapune bogatiile prin felurite placeri! Desfatarea noastra sa stea in a medita la legea Domnului ziua si noaptea, a bate la usa care ni-i deschisa, a primi painile Sf. Treimi si a merge pe valurile vietii, avand pe Domnul calauza»24 (Fer. Ieronim, Scrisoarea 30, 13 CV 54, I, pag. 248). 

 

 Sf. Scriptura ne poate calauzi, ea singura, pe calea mantuirii?
Sf. Scriptura nu ne poate calauzi, ea singura, pe calea mantuirii, atat pentru ca ea n-a fost data omenirii de la inceput, cat si pentru ca, atunci cand a fost data, ea n-a fost singura autoritate in aceasta privinta, ci a avut inaintea ei si apoi odata cu ea Sf. Traditie, in vatra mereu calda a obstii religioase, sau a Bisericii. Cu mult inainte de a incepe Moise sa scrie primele carti ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obstii religioase, chiar mai veche decat aceea a Patriarhilor. Cartile Noului Testament incep sa apara dupa mai bine de zece ani de la intemeierea Bisericii. Ele apar in sanul acesteia. Si Biserica alege cartile insuflate inca din veacul 1 dupa Hristos. Biserica este autoritatea hotaratoare in aceasta privinta, cum si in talcuirea textului biblic. Ea "este stalpul si temelia adevarului" (I Tim. 3, 15), ea tine "canonul neclintit al adevarului"25 (Sf. Irineu, Contra tuturor ereziilor, 1, 9, 4, Migne, P. G., VII, col. 545 B). In ea lucreaza Duhul Sfant pentru pastrarea neintinata a adevarului mantuitor. «Unde este Biserica, zice Sf. Irineu, acolo este si Duhul lui Dumnezeu si unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul este adevarul»26 (Sf. Irineu, op. cit., 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col. 966). Iata de ce Sf. Scriptura nu poate, ea singura, sa ne calauzeasca pe calea mantuirii, ci numai in Biserica, impreuna cu Sfanta Traditie.

 Ce intelegem prin "canonul" cartilor Sf. Scripturi? Prin "canonul" cartilor Sf. Scripturi, intelegem totalitatea cartilor sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor carti. Cuvantul "Canon" n-a avut acest inteles de la inceput. El e imprumutat din limba ebraica, prin mijlocirea celei grecesti, si insemna, printre altele, "dreptar" sau "regula". Cu aceste doua intelesuri il gasim intrebuintat si in Noul Testament. Sf. Apostol Pavel, dupa ce da anumite sfaturi duhovnicesti galatenilor, adauga: " Si cati vor umbla dupa dreptarul acesta, pace si mila asupra lor si asupra Israelului lui Dumnezeu" (Gal. 6, 16). Se numesc, apoi, "canoane", cu inteles de "randuiala", hotararile privitoare la disciplina bisericeasca si anumite parti care intra in randuiala slujbelor bisericesti. Cartile Sf. Scripturi cuprinzand "canonul" adica regula de credinta si de viata au fost numite "canoane" cu acest inteles, dar si cu intelesul de totalitate sau de lista a scrierilor care contin aceste randuieli. Cuvantul "canon" are acest inteles atat la vechii iudei, cat si la primii crestini.

Exista un canon al cartilor Vechiului Testament si un canon al cartilor Noului Testament.

Cu ce conditii au fost primite cartile Sf. Scripturi in canonul biblic? 
Cu conditia: 1) ca invatatura cuprinsa in ele sa fie descoperita de Dumnezeu prin insuflare; si 2) ca invatatura descoperita in ele sa fie garantata de Biserica. Biserica garanta invatatura aceasta pe baza vechimii si apostolicitatii, dupa regula lui Tertulian, ca acel lucru e mai adevarat, care e mai vechi si acel lucru e mai vechi, care e de la inceput, si acel lucru e de la inceput, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost Sfant in Bisericile Apostolice27 (Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L., II, col. 366).

© Created by St.Callinicus Church

  • Misiunea Sfantul Calinic